Nici de mila...doar de dor!

  Nu-i nevoie de clinchet de clopoţei şi zile-nsemnate-n calendar să-mi aduc aminte de tine.

  Două zile pe an destinate generic lui ÎMPREUNĂ nu aduc decât o unitate în plus la numărătoare şi mirare…multă mirare. Că n-am simţit nici unul , nici altul când s-a făcut zi şi noapte, mereu altă zi, mereu altă noapte.

  Nu-s bălaie precum Cosânzeana, nici tu pe-un cal alb n-ai apărut şi suntem chiar departe de-a locui într-un palat. Basmul e cu facturi, rate, liste de cumpărături, femeie la crătiţă, bărbat ce ştie la ce foloseşte aspiratorul şi unde-i buretele de vase. E cu hărmălaie la ceas de seară, cu copii curaţi şi culcaţi de doi câte doi, că i-am făcut noi doi.

  Uneori, de multe ori e cu mult roz, alteori alb absent până la negru greu, ca mai apoi să ardă de roşu.
  Oamenii nu se caută, se găsesc, nu se şlefuiesc…se acceptă şi se-ntregesc.

  Suntem aşa simpli şi obişnuiţi… obişnuiţi până la confuzie… care eşti tu, care sunt eu…Nu-i nevoie să cauţi ca să găseşti, nu-i nevoie să ceri ca să primeşti.

   Mă bucur că eşti lângă mine să-mi pun capul pe perna ta când visez urât, deşi uneori te-aş închide-n dulap şi nu ţi-aş da drumul nici de milă… doar de dor.

   Nu m-am întrebat niciodată dacă-mi oferi destul, ci dacă eu îţi sunt de-ajuns. Bucuria mi-am ştiut-o, a ta îndelung m-a măcinat… Îmbrăţişarea-adormită, sărutul mâinii care-mbrăţişa mi-a fost răspunsul…

Planeta Copiilor

Increderea in mine si-n actiunile mele mi-o dau copiii mei. Poate eronat, ca de altfel multe alte situatii in care realizam inconstient o legatura de tip cauza-efect intre noi si ceea ce traiesc si cum traiesc copiii nostri... Bucuria vine usor si se traieste usor, deopotriva, insa momentele de cumpana, inerente de altfel in dezvoltarea ca indivizi, lasa urme adanci in suflet, iar semnele de intrebare - de genul asa DA, asa NU, fac bine sau nu, cum va fi mai tarziu in functie de ce fac acum - ridica uneori distante de nemasurat.

Stiu sigur ca puii sunt adusi pe lume pentru ei, cu aripi mici, care cresc constant cat timp le oferim si spatiu sa se dezvolte. Desi legati de nevazut si nestiut, suntem personaje diferite nu numai dupa numarul de ani, ci si de structuri inca necunoscute medicinii, suntem ghemuri incurcate, de trairi, sentimente, atitudini alambicate cu care venim, le completam si sunt convinsa ca le si predam mai departe.

E dificil uneori sa ne gestionam propriile trairi, adulti fiind. E greu chiar sa credem si sa punem in aplicare teorii... oamenii sunt prea diferiti si prea frumosi asa! Lipsa de reactie mascata, nepotrivirea reactiilor uneori, trauma sufleteasca pana la izolare, desconsiderare a ceea ce pot face si a suficientei mele, evident sentimentul de vinovatie... Pe toate le-am incercat! Din fericire, de unele am scapat, cu altele inca ma mai razboiesc. Gresesc crezand ca a fi mama e cel putin egal cu a avea solutii infinite la situatii infinite. Pana si bolile copiilor mei, fie ele ale copilariei, m-au durut intai pe mine si mi-au sfarait in suflet ca un carbune-ncins... Alteori, in timpul crizelor de furie si plans, m-am simtit mai neputincioasa sau atat de neputincioasa precum copilul care nu reusea sa spuna altfel ce-l macina... Sau, stii momentele alea cand te auzi spunandu-i copilului replicile alea indigo pe care le-am auzit cu totii si ti-ai jurat ca niciodata, niciodata, dar chiar niciodata nu le vei repeta si tu?! M-a ajuns din urma acel niciodata si doare ca n-am gasit resursele sa pot altfel atunci... N-am stiut sau, pur si simplu, alt om fiind la randu-mi, n-am mai putut.
Din surse cu radacini adanc infipte-n mine, reusesc alteori sa tac, s-ascult, sa obs erv, sa ma detasez, sa ne traim separat, dar tot impreuna, vietile. Eu tot cu aripi, pe care le-tind tot mai mult, pana la lacrimi uneori, pentru a le da spatiul sa-si exerseze zborul.
Exista oameni care stiu sa raspunda prin joc la intrebari si situatii prea intortocheate pentru un parinte ca majoritatea dintre noi. Sunt vrajitori minunati, studiosi si experimentati care-au creat o planeta a copiilor, unde acestia se pot descoperi si dezvolta, unde aripile prind contur. Parintii primesc raspunsuri din actiunile puilor lor... atat de greu de descifat uneori, fara a le incalca teritoriul atat de personal si de necesar sa ramana asa.
FANTASTIGONIA.

Ce facem cu ei?

Ce scriu nu-i despre petreceri, vieţi irosite printre cearşafuri de-mprumut şi nici nu miroase a brad şi cozonaci. Cine doreşte poate schimba pagina…

Zilele astea trec mai greu ca niciodată pe lângă Cimitirul Eroilor Revoluţiei, răspund cu greu aceleiaşi întrebări rostită de omul curios de 5 ani pentru care moartea nu-i compatibilă cu tinereţea, iar vârsta finalului trebuie obligatoriu să fie la o vârstă dincolo de care el nu mai poate număra. Ştie de acum, deşi e mic, că cineva va duce dorul altcuiva şi doare…

Îs născută-n ’83. Revoluţia m-a surprins cocoţată pe plapuma bunicilor, apoi cu urechile ciulite la discuţiile veşnic în şoaptă dintre ai mei, când tata se-ntorcea de la serviciu şi se temeau să nu plece… unde? Nu ştiu… probabil unde-au mai căzut şi alţii. Apoi teama bunicii cu care se îndrepta spre mine pe potecuţa de lângă gard în timp ce eu veneam ţopăind cu pâinea-ntr-o mână şi două tancuri ţineau pasul cu mine pe şoseaua ce leagă un oraş mic de provincie de singura autostradă a vremii… Imaginea alb-negru a unei femei doborâte de gloanţe pe caldarâm lângă puiul ei, ucis şi el… m-am uitat pe furiş, printre degete, deşi părinteşte, să-mi protejeze sufletul, tata mi-a acoperit ochii cu mâna când imaginile cumplite rulau la tv ca dintr-o altă lume… Curiozitatea de copil a săpat în mine o amintire pe care nu pot şi nici nu vreau s-o uit… multă vreme am crezut că mi s-a părut, până când, adult fiind am revăzut-o într-un reportaj… am plâns.

(Continuarea, pe Catchy.ro)  

"Eu nu ma caiesc c-am adunat in suflet si noroi..."

   Iertati-ma ca nu inteleg, ba gasesc si vina, dar cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!
   Neamul asta n-a-nceput si nici nu se termina cu nici unul dintre noi. Sa nu confundam deprinderile, atitudinea, situatiile cu tara si ce-ar trebui sa reprezinte pentru fiecare dintre noi. 
   Cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!
   E ca si cum ajuns in varful piramidei personale ori macar pe drum, langa oameni si situatii la fel de durabile precum baloanele de sapun, in mijlocul unui dans prea fericit, navalnic, printre vise si dorinte ravnite si-mplinite, inconjurat de personaje care mai sus, care mai cu straie de sarbatoare... Iti zaresti prin multime parintii! Sarmani, incaruntiti, plapanzi, prea batrani, prea vechi si murdari, fara deprinderi elegante si gusturi alese.. si las, si temator ca-ti zboara visul, iti pleci si-ascunzi privirea si sufletul de radacinile de care-atarni...
   Cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!

Fantana dorintelor!

La noi acasa rar se prajesc cartofi...atat de rar incat omul de 5 ani considera momentul un fel de sarbatoare. Nerabdator ii gusta si declara, pesemne multumit:
  "-Mama, esti o bucatareasa excelenta...si dupa ce ca esti asa priceputa mai esti si frumoasa si calda. Ce sa zic! Esti un fel de fantana a dorintelor!"
Doamne, ce sa mai zic eu?! Nici ta-su nu m-a mintit asa de frumos :)...cum sa nu multumesc eu mereu pentru omul asta?

Preaplinul din mine...

 Iubita mea...nu m-am vazut niciodata mama de fetita. Mi l-am dorit pe Vlad dinainte sa-l am ca pe-o piesa de puzzle a sufletului meu inca incomplet. Cand am aflat ca a venit mi-au crescut aripi si infinite inimi in piept.
 Azi cand iti caut gulerase de dantela, fustite tutu, cand cu greu ma hotarasc intre pantofiorii negri de lac sau cei rosii cu paiete, cand plec si ochii tai mari iar buclele razvratite imi spun mai mult decat poti inca tu impleti, cand iti aud glasul mic strigandu-ma de dincolo de usa si nu mai vreau sa plec, ma gandesc cum as fi fost fara tine...ma doare pana la epuizare dorul de tine si cat de saraca as fi fost in lipsa ta...
 Tu dormi, iubita mea...si semeni c-o capsuna coapta, iara mama scrie de prea plinul din ea...

Poate veţi reuşi, Domnule Preşedinte!

   Ne-am împărţit cum numai doi oameni uniţi cu sfori nevăzute ştiu să o facă. Unul a avut o opţiune, celălalt, natural, a ales-o pe cealaltă, fără regret, cu convingerea că orice s-ar întâmpla amanetăm numai jumătate din ce simţim… şi, poate, în timp, ne-o şi primim înapoi.

Teamă şi necunoscut fără măsură, ne-au ajuns momentele când eram nevoiţi să votăm nu pentru că ne convinsese cineva, ci împotriva celuilalt şi experienţa ne-a arătat ca uneori nici asta n-a folosit.

Nici acum n-am crezut şi permanent am stat la pândă, numa’-numa’ s-o ivi de după colţ vreo urmă de certitudine… dar n-a venit… poate doar nişte greşeli prea la vedere pe care nici hipermetropia mea nu le-a sărit...

(Continuarea, pe Catchy.ro)

Sigur...nu va fi mereu asa!

   Mi-e dor de oameni.  Mi-e dor de frumos, de milă şi gingăşie.

   Mi-e dor de mâini întinse şi braţe deschise.

   Mi-e dor de vorbe calde şi minţi paşnice.

   Mi-e dor să fim sinceri şi să nu se profite de asta.

   Mi-e dor să fim toţi şi nu unii sau alţii.

   Mi-e dor de tăcerea dintre noi, de bucuria dimpreună.

   Mi-e dor să cotrobăim prin sufletele celor din jur, să luăm ce ne foloseşte şi să le dăm ce le trebuieşte.

   Mi-e dor s-avem grijă de copii împreună, să le mângâiem frunţile, să le sărutăm ochii şi să-i cuprindem cu braţele. Mi-e dor să nu-i folosim în războaiele dintre noi.

   Mi-e dor să ne iubim doi câte doi...mereu doar doi...şi să rămânem aşa.

   Mi-e dor să visez...şi să se-ntâmple.

   Mi-e dor să ne-amintim că suntem...

   Şi nu va fi mereu aşa.

Cum le mai știți voi pe toate, celebrelor!

Ne mirăm că ne e greu să ne privim în oglindă sau că nivelul depresiei şi-al insatisfacţiilor personale a crescut exponenţial. Apoi cum altfel dacă suntem atât de ocupate cu vieţile altora şi luptăm contrar geneticii să ne-arătăm supremaţia. Şi cu cât mai supremă (bănuiţi-mă doar de rea intenţie), cu atât mai publică și cu cât mai publică, evident, mai supremă.

Doamnelor care mai frumoase, care mai celebre, care mai dornice de căţărare pe scara celebrităţii şi nu neapărat şi pe cea a cunoaşterii, eu nu mai vreau să vă văd farfuriile şi nici să vă ascult ideile omniprezente şi omnisciente. E-o aroganţă peste măsură în atitudinea dumneavoastră, dragi doamne! Statutul de persoane publice nu vă dă dreptul să vorbiţi oricând, oricum şi despre orice. Știţi bine că puteţi influenţa ochii admirativi şi minţile sensibile, şi profitaţi de asta. Nu vă gâdilaţi orgoliile provocând uneori drame existenţiale şi punând în cumpănă decizii de necumpănit. Nu-i corect, nu aveţi dreptul să vă folosiţi celebritatea decât prin exemplul personal de modestie şi adeseori uitaţi asta. ... 

(Continuarea, pe Catchy.ro) 

Pentru voi toți!

  Dacă n-aş fi scris asta, probabil că încă m-aş mai zbate ca un peşte nefericit în năvod ori aş da din aripi ca o vrabie în nisip…

Am citit şi recitit deunăzi replicile, pfiu!, de-a dreptul frustrato-ofensate…ce mai! De mâţă călcată adânc pe coadă, vis-à-vis de replica un pic nefericită, întrucât necesita unele completări, zic eu, legate de condiţia aproape sine qua non a unui viitor preşedinte de Românie, despre a avea sau a nu avea copii!

Vă asigur cu onoare, şi cine mă ştie aproape că ştie şi ce spun, că nu-s nici pe departe vreo simpatizantă a cuiva, ba m-apucă chiar plânsul când văd înşiraţi aceiaşi oameni prinşi de-atâtea ori într-o horă la care, noi, simplii ăştia de pe margine, am privit de-atâtea ori neputincioşi, cu dezgust şi fără vreo urmă de speranţă. Acum mă simt ca un porumbel rănit și călcat de de ăi din horă….

(Continuarea, pe Catchy.ro) 

Mărunţişuri...

  Nu pot asocia cuvântul greu într-un context care să-i cuprindă pe copiii mei...poate doar dacă-i urc pe cântar!
  Deşi mie uneori...mi-e greu...aproape greu...sau tare greu...dar n-are nici o legătură cu ei. Cu mine şi din cauza mea şi-a condiţiei mele prea fireşti şi umane, de prea sunt doar una şi prea singură uneori...(nici vorbă de victimizare aici, parol!).
  Dar destulă pentru cât au ei nevoie de mine şi braţele mele. Azi e bine, mă simt liberă, descătuşată de dilema de-a fi mamă de doi, chiar unica şi singura pentru fiecare dintre ei, de îndoiala că n-aş fi divizibilă cu doi şi n-aş putea iubi neîncetat, fără măsură şi limită tot timpul doi!
  Anul trecut pe vremea asta frumoasă mă bucuram când venea câte-o clipă de echilibru...
  Azi când nu mă mai tem de ce simt, când am aflat că mă pot împărţi la doi şi să mă dăruiesc de fiecare dată întreagă, azi când ştiu că nu l-am lipsit pe Vlad de nimic din mine, ba mai mult s-a umplut de şi mai multă veselie, bucurie şi bunătate, cât toate cuvântările mele materne n-ar fi reuşit...e atâta linişte în mine...
  Sunt lucruri atât de mărunte pe care mi le-aş întipări în suflet...le-aş păstra pentru ei....
  Merg aproape zilnic, cu excepţia zilelor cînd condiţiile meteo nu permit şi bărbatul devine soluţie de backup, să-l iau pe Duţi de la grădi împreună cu zâna mică din poveşti. Buclată, rotundă, îmbujorată până la prospeţime, urcă cu greu...ca o băbuţă frântă de şale, cele 3 trepte ale intrării. Păşeşte ba-nainte, ba-napoi, nu-i niciodată sigură dacă mai vrea să intre pe uşa de unde atâtea sunete zglobii şi braţe nevinovat de sincere se vor îndrepta către ea...Şi-apare el..un fel de Zeus, şi-i smulge un zâmbet cât o zi cu soare...că l-a regăsit...
  Pornim toţi trei spre ieşire: el cifulit, zbenguit, cu ochii arămii, croiţi spre următoarea trăznaie...eu strigând adeseori inutil după el şi tinând mânuţa băbuţei la intrare frântă, dar care-acum se grăbeşte, se-mpiedică numa' să-l prindă!
  Pe alee, printre castanii năpădiţi de toamnă încerc să aflu cum s-a petrecut ziua lui şi poate cine ştie ce minuni mai aflu!
  Se opreşte din ţopăială, vâră mânuţa în buzunar...Mami, stai! şi scoate-un şerveţel mototolit...(sper că nu-i ăla de năsuc...căci la cum îl ştiu...) Am avut azi la grădi, chec! şi mi-arată printre crâmpeiele de şerveţel o bucăţică de prăjitură cam cât o monedă de 50 de bani...M-am gândit să-i păstrez şi Sarei...a fost mai mare, dar am mai ciupit eu un pic din ea! (mi-l şi închipui, la cât de pofticios e!) Am ascuns-o bine...a fost secretul meu! şi i-o-ntinde zânei buclate, ce-o apucă cu mânuţele prea frumoase şi prea pufoase... s-a dus bucăţica-mpinsă, înainte să termine fra'su de povestit cum a salvat-o pentru ea!
  Azi mi-e aşa bine să-i văd aşa...şi mă umplu de-o bucurie şi-o linişte pe care doar lângă ei am găsit-o. Deşi nu ştiu, în naivitatea şi copilăria lor am găsit răspunsuri şi soluţii la întrebări ...de nerăspuns şi totul a devenit atât de uşor când de departe-ar fi putut să fie greu..
 

Dor de ţară... frumoasă toamnă sub paşii mei...

„Ţara mea are câmpii mănoase

Dealuri înalte cu mândre flori

Izvoare repezi şi răcoroase

Un cer albastru fără de nori”

  ...aşa eram învăţată în copilărie şi imaginea creată era una idilică, misterioasă chiar la vârsta când raza mea de existenţă se întindea pe vreo 40 km, depăşită de maximum două ori într-un an, cel mai adesea o singură dată cu ocazia unei călătorii atent programate spre mare...

   Ştiam atunci că nu-s alţii ca noi şi nu-i altă ţară ca a mea, avea de toate şi pentru asta fusese atât de disputată de-a lungul istoriei...Fără să ştiu încolţea în mine conştiinţa valorii de sine...căci aşa cred...imaginea locului de care aparţii, chiar dacă atât de copilăresc percepută, te face un adult cu rădăcini adânci sau nu. Atât de tainic şi profund am simţit toate astea copil fiind, încât ţara mea nu era deloc o noţiune abstractă, ba dimpotrivă avea şi suflet iar eu mă bucuram că-i a mea.

    Astăzi am 31 de ani sunt soţie, medic şi mamă şi nu-mi mai cântă nimeni versurile amintite, ba dimpotrivă...cel mai adesea sunt întrebată DE CE NU PLECI? DE CE SĂ PLEC?!  Aici mi-am cunoscut părinţii, aici am toate poveştile anilor mei adunate, aici am iubit prima dată, aici mi-au spus copiii prima dată mamă, aici l-am cunoscut pe Dumnezeu...sunt prea multe suflete şi amintiri de împachetat...nu vreau să le înghesui în cala unui avion şi să le duc către necunoscut. Vreau să le port cu mine,  să le-ating, să le văd, să le regăsesc de câte ori pot...nu vreau să le duc dorul.

    Ţara asta e toată adunată într-un suflet:  al meu, al tău, al celor care sunt şi nu mai sunt, al celor care-au rămas şi mai ales al celor care-au plecat...căci România asta uneori lăudată şi mereu condamnată nu-i nicăieri mai adânc înfiptă decât în sufletul celor ce-au plecat şi pe care mai devreme sau mai târziu,  i-aduce înapoi...dorul. Dor de mamă, dor de tată, dor de casă, dor de iarbă, dor de hrană, dor de ploaie, dor de soare, dor de toate...dor de ţară.

    Aici e locul unde Dumnezeu încă îşi mai face loc în sufletele şi casele oamenilor...măcar de Paşte şi de Crăciun...e locul unde tradiţia începe să fie căutată şi păstrată cu sfinţenie...e locul unde prezentul face loc trecutului şi merg împreună.

    E locul unde un pui mic de 5 ani numără zilele până când îşi va însoţi tatăl să vadă soldaţii, e locul unde povestea de seară îşi are un autor atât de cald şi răspicat spus de puiul de om:  ION CREANGĂ!

    E locul unde nu-mi permit tot ce-mi doresc uneori...dar e cu certitudine locul unde am ce-mi  foloseşte...

Mă roade curiozitatea!

   Vreme de vreo 4 ani, mai exact între 13 şi 17 ani, mi-am petrecut-o scriindu-mi gândurile, ascunzându-mi revoltele, judecând alegerile şi atitudinea părinţilor....ulterior le-am dus dorul lor şi a tot ce fusese înainte universul meu şi tot ce eram până atunci, echilibrul în care mă învârteam...astăzi într-un echilibru mult mai nou, personal, creat de astă dată împreună cu mine  înţeleg tot ce judecam şi cu desăvârşire negam atunci...îmi recunosc aproape cu timiditate irealul de-atunci şi mă bucur că totul e o veşnică surpriză şi nicidecum un traseu creionat din aşa da sau aşa nu, cum perpetuu credeam pe-atunci.

   Ce-i drept nu m-am schimbat se pare, mult... dovadă şi faptul că iaca  ce să vezi încă scriu...tot d-ale mele...dar parcă mai pe lângă drum...am învăţat eu poate că aripile-s bune să zbori...dar mai ales sa-ţi menţii echilibrul...

   Şi pentru că deşi credeam...uite ce năucă eram...perfectă nu sunt. Încă mai petrec timp drămuind planuri şi crezând că dacă anticipez nu mă va mai surprinde mare lucru şi poate depăşesc situaţii neprevăzute mai uşor...dar n-ai să vezi! 

   Ma trezeşte din alunecuşul ăsta lin un tânăr de 5 ani ce-mi explică de-acum...sincer aşteptam replica dar pe la vreo minim 10 ani...că el, când va avea copilul lui îl va lăsa să facă tot ce vrea! Dacă vrea tableta mai mult de juma de oră , i-o lasă şi dacă i se descarcă o bagă la încărcat apoi i-o dă şi tot aşa cât vrea copilul lui...Hm ! Se pare că al meu mă despică ceva mai devreme...şi Doamne, e-atât de devreme! Nici nu ştii tu, pui încă mic şi veşnic drag câte reguli mai ticluieşte afurisita de mumă-ta!

  Apoi ori că-i vlăstar indubitabil din ta-su...ori că-i adânc marcat de cromozomul lui Y, mă anunţă că nu mă mai iubeşte!

  MAMI, AUZI? Se uită atât de fix şi aproape în ochii mei că deja ne uităm cruciş împreună! MAMI, AI ÎNSELES? şi rosteşte apăsat să-nţeleg:  NU TE MAI IUBESC! TE IUBESC ŞI MAI MULT...CEL MAI MULT! mă strânge atât de tare de parc-ar avea de vreo 5 ori mai mulţi ani decât are acum şi continuă...EŞTI CEA MAI BUNĂ ŞI FRUMOASĂ MĂMICĂ DIN CÂTE AM AVUT EU VREODATĂ!

  Câte-o fi avut şi unde-or fi? Mă roade curiozitatea...perfectă nu mai cred demult că sunt...pesemne că sunt mai înţeleaptă de nu mă mai amăgesc...dar chiar nu am termen de comparaţie sau îs doar cea mai bună dintre cele mai rele?! Căci uneori...aşa mă simt!

  Legat de frumuseţe...ce-i drept,aici... nici că am dubii!

 Seară cu vise frumoase şi fără dubii să aveţi!

Iubeste-ma!

   Sunt fată bună şi nu-ţi pun în braţe cărţi despre tehnici de supravieţuire lângă mine. Şi nici extemporal pe neanunţate, cum poate-ai mai primit şi-ai rămas marcat, nu-ţi dau. Dar nu mă iubi din buze, omule!

Conectează-ţi creierul şi mai că te-aş ruga să renunţi uneori la el în ce mă priveşte. Caută-mă cu inima şi-abia apoi rosteşte şi declară-mi mai ceva ca unei Juliete eşuate în secolul 21 la balconul ei tip lojă din prăfuitul Bucureşti…

Iubeşte-mă aşa cum respiri, omule! Îs mică, dar mereu am vrut mult. Chiar dacă, din greşeală, uneori, n-am cerut… poate şi d-aia te afli sub balconul meu…

 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Ochii și apoi restul

Presimt că mi-o iau… poate chiar acasă… Pfiu! M-am zburlit toată şi părul de pe cap drept ca o mătură stă…dar pixul nu mă lasă…
Mi-a zis odată un domn doctor, asistent al grupei mele de pe-atunci, în timp ce-l ascultam inteligent, cu mâinile la spate:
- De ce-ţi ascunzi, domniţă, mâinile?
Uff, şi-acum parcă-mi  tremură sufletul… mi le-arăt cu stângăcie şi ridic ochiii un pic mai sus decît un copil prins la borcanul cu dulceaţă…
- Buun…nu le mai ascunde… credeam că-s lungi, cu maclavais, şi le-acoperi…
(Continuarea, pe Catchy.ro)

...

  ...Dar mă trezesc cu dor de tine şi de noi şi scriu să nu ma pierd...

Surogat de iubire

De ce vii cu el? Nu stă acasă, nu-i place pe covor, în pat, pe masă şi sub masă?
De ce vii peste noi? E-ngrămădeală mare-aici, e râs şi voie bună, alergăm, ţipăm, ne pocnim şi răţoim între noi… suntem veseli, sinceri, nebuni şi buni, suntem copii!
Te-nţeleg că ai remuşcări că multinaţionala te vrea… prea mult te vrea… nici concediu poate nu-ţi dă şi nici voie acasă… apoi, poate nici nu vrei, că-s “răi”, ţipă, se zgârie, mănâncă, se ceartă, plâng cu motiv şi de multe ori fără…vor în braţe… toţi o dată chiar… uff, ce să vezi, chiar în ale tale! N-adoarme singur, vrea poveşti, vorbeşte-ntruna şi bateriile nu se consumă şi nici buton de OFF nu are!
E greu, nu?! Te cred. Poate-ai uitat să-ţi iei pastila sau te-a-nşelat calendarul…
Nu mai contează… de iubit, îl iubeşti sigur şi-l preţuieşti. E frumos, curat, sănătos şi, cel mai important, e-al tău!
Şi bine-îmbrăcat! Ce frumos îşi umple cu nisip pantofiorii de firmă…iar bluziţa bio tocmai şi-a agăţat-o-n gard! Dar nu-i bai, sunt convins că te repezi să-i iei alta…doar aici, la noi în parc, la îngrămădeală, ţipete şi zumzete, e un soi de catwalk al puilor de om…

 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Și bolnavii de cancer sunt… OAMENI!

  Aş putea să strig asta o zi întreagă, doar-doar o auzi cineva! Sunt “vecină” cam șase ore pe zi cu o secție oncologică și atât de firească mi se pare uneori vecinătatea cu grupul de oameni ce-și așteaptă în tihnă rândul la tratament încât mă sperie… Am momente când totul e atât de bine setat în mintea mea încât nici măcar faptul că trebuie să-mi fac loc printre ei nu mă mai tulbură, dar în câte o zi îmi sare în ochi câte-o ținută atât de aproape ca aspect de numărul anilor mei încât setările mi se dau peste cap. Mi-aduc aminte atunci de toate văicărelile mele cu mine (sunt tare zgârcită când vine vorba de ele, nu-mi place deloc să le-mpart) și de toate luptele pe care mi se pare că le duc. Și ele devin dintr-o data mici și eu mai mică decât sunt, și mă năpădesc întrebările, și încerc să caut puterea lor de a se apropia cu atâta smerenie de-o ușă dincolo de care nimic nu e sigur…
 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Greu de iubit

foto: Dorothea Lange

   Intr-una dintre zile am ajuns să-mi iau copilul mai devreme şi pentru 10 minute a trebuit să aştept. Vai, cât nu-mi place să aştept! Sunt tot timpul atât de pornită să fac şi să termin câte ceva încât gândul că eu aştept timpul şi nu el aleargă după mine nu mă încântă aproape deloc. Dar pentru că nu eram singură şi o altă mămică ajunsese înaintea mea, lesne de înţeles că mi-am găsit ceva de făcut. Așteptarea nu-mi picase bine, nici chef de vorbă nu prea aveam, noroc cu femeia – gardian ce-şi făcea datoria şi mai întreţinea şi mămicile grăbite. Tare mult îmi mai plac oamenii! Îi observ uneori discret; alteori de la atâta insistenţă par chiar tâmpă, dar ce sa fac dacă-mi plac?! Discuţia părea la început plictisitoare: vreme, ştiri, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi încă mie, şi despre cât de greu e să ai copii, câte griji, responsabilităţi şi câţi bani trebuie să ai pentru ei...

 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Of, femeilor, rele mai suntem…

  Da, n-am scris greşit, rele suntem. Nu ne mai ajunge comparatul, măsuratul, calculatul , cântăritul cu… privirea. Suntem mutate parcă brusc de pe Venus, pe Marte, ne măsurăm, scuzaţi limbajul prea neacademic pentru revolta-mi interioară, până şi găurile pe unde ne scoatem copiii. Prea grav nedefinite şi-ameţite, de ne limităm condiţia maternă şi bucuria nemărginită de-a fi mame, la cât de departe de ombilic se află locul pe unde ne aducem pe lume copiii. De parcă a fi mame e un proces sau calcul bine definit, ce începe la momentul X, se termină în punctul Y şi dă cu plus sau cu minus în funcţie de… cezariană sau naştere naturală.

  Cine citeşte şi observă de jur împrejurul său ştie la ce mă refer. Nu judec, nu arunc cu pietre, destul o fac alții, de parcă am fi un pic decerebrate şi-obligatoriu marcate, şi-așezate în rastel… Din contră, vă laud şi mă aplec în faţa tuturor. Oricare dintre voi care aţi ajuns până la momentul unei alegeri meritaţi o mică statuie. Voi, toate cele care creşteţi ce-a fost scos sau a ieşit natural din voi, meritaţi toată iubirea de care deja vă bucuraţi. Nu-i puţin lucru să ceri şi să primeşti o minune sau să te trezești cu ea peste tine…

  Mă întristează că, poate, prea obosite, prea nedormite, vă simţiţi nepreţuite şi v-arătaţi cu degetul. Prea judecaţi şi minimalizaţi opţiunile şi trăirile diferite de cele personale… Parcă noi veneam de pe Venus şi eram calde, paşnice şi bune, echilibrate în nebunia noastră, şi-i luam pe ei, războinicii de pe Marte, să-i domolim şi să-i iubim. Parc-aşa era povestea, ori eu, pesemne, m-am rătăcit între timp pe altă planetă…

(Continuarea, pe Catchy.ro)