October 24, 2014

Cum le mai știți voi pe toate, celebrelor!

Ne mirăm că ne e greu să ne privim în oglindă sau că nivelul depresiei şi-al insatisfacţiilor personale a crescut exponenţial. Apoi cum altfel dacă suntem atât de ocupate cu vieţile altora şi luptăm contrar geneticii să ne-arătăm supremaţia. Şi cu cât mai supremă (bănuiţi-mă doar de rea intenţie), cu atât mai publică și cu cât mai publică, evident, mai supremă.
Doamnelor care mai frumoase, care mai celebre, care mai dornice de căţărare pe scara celebrităţii şi nu neapărat şi pe cea a cunoaşterii, eu nu mai vreau să vă văd farfuriile şi nici să vă ascult ideile omniprezente şi omnisciente. E-o aroganţă peste măsură în atitudinea dumneavoastră, dragi doamne! Statutul de persoane publice nu vă dă dreptul să vorbiţi oricând, oricum şi despre orice. Știţi bine că puteţi influenţa ochii admirativi şi minţile sensibile, şi profitaţi de asta. Nu vă gâdilaţi orgoliile provocând uneori drame existenţiale şi punând în cumpănă decizii de necumpănit. Nu-i corect, nu aveţi dreptul să vă folosiţi celebritatea decât prin exemplul personal de modestie şi adeseori uitaţi asta. ... 

October 21, 2014

Pentru voi toți!

  Dacă n-aş fi scris asta, probabil că încă m-aş mai zbate ca un peşte nefericit în năvod ori aş da din aripi ca o vrabie în nisip…
Am citit şi recitit deunăzi replicile, pfiu!, de-a dreptul frustrato-ofensate…ce mai! De mâţă călcată adânc pe coadă, vis-à-vis de replica un pic nefericită, întrucât necesita unele completări, zic eu, legate de condiţia aproape sine qua non a unui viitor preşedinte de Românie, despre a avea sau a nu avea copii!
Vă asigur cu onoare, şi cine mă ştie aproape că ştie şi ce spun, că nu-s nici pe departe vreo simpatizantă a cuiva, ba m-apucă chiar plânsul când văd înşiraţi aceiaşi oameni prinşi de-atâtea ori într-o horă la care, noi, simplii ăştia de pe margine, am privit de-atâtea ori neputincioşi, cu dezgust şi fără vreo urmă de speranţă. Acum mă simt ca un porumbel rănit și călcat de de ăi din horă….

October 17, 2014

Mărunţişuri...

  Nu pot asocia cuvântul greu într-un context care să-i cuprindă pe copiii mei...poate doar dacă-i urc pe cântar!
  Deşi mie uneori...mi-e greu...aproape greu...sau tare greu...dar n-are nici o legătură cu ei. Cu mine şi din cauza mea şi-a condiţiei mele prea fireşti şi umane, de prea sunt doar una şi prea singură uneori...(nici vorbă de victimizare aici, parol!).
  Dar destulă pentru cât au ei nevoie de mine şi braţele mele. Azi e bine, mă simt liberă, descătuşată de dilema de-a fi mamă de doi, chiar unica şi singura pentru fiecare dintre ei, de îndoiala că n-aş fi divizibilă cu doi şi n-aş putea iubi neîncetat, fără măsură şi limită tot timpul doi!
  Anul trecut pe vremea asta frumoasă mă bucuram când venea câte-o clipă de echilibru...
  Azi când nu mă mai tem de ce simt, când am aflat că mă pot împărţi la doi şi să mă dăruiesc de fiecare dată întreagă, azi când ştiu că nu l-am lipsit pe Vlad de nimic din mine, ba mai mult s-a umplut de şi mai multă veselie, bucurie şi bunătate, cât toate cuvântările mele materne n-ar fi reuşit...e atâta linişte în mine...
  Sunt lucruri atât de mărunte pe care mi le-aş întipări în suflet...le-aş păstra pentru ei....
  Merg aproape zilnic, cu excepţia zilelor cînd condiţiile meteo nu permit şi bărbatul devine soluţie de backup, să-l iau pe Duţi de la grădi împreună cu zâna mică din poveşti. Buclată, rotundă, îmbujorată până la prospeţime, urcă cu greu...ca o băbuţă frântă de şale, cele 3 trepte ale intrării. Păşeşte ba-nainte, ba-napoi, nu-i niciodată sigură dacă mai vrea să intre pe uşa de unde atâtea sunete zglobii şi braţe nevinovat de sincere se vor îndrepta către ea...Şi-apare el..un fel de Zeus, şi-i smulge un zâmbet cât o zi cu soare...că l-a regăsit...
  Pornim toţi trei spre ieşire: el cifulit, zbenguit, cu ochii arămii, croiţi spre următoarea trăznaie...eu strigând adeseori inutil după el şi tinând mânuţa băbuţei la intrare frântă, dar care-acum se grăbeşte, se-mpiedică numa' să-l prindă!
  Pe alee, printre castanii năpădiţi de toamnă încerc să aflu cum s-a petrecut ziua lui şi poate cine ştie ce minuni mai aflu!
  Se opreşte din ţopăială, vâră mânuţa în buzunar...Mami, stai! şi scoate-un şerveţel mototolit...(sper că nu-i ăla de năsuc...căci la cum îl ştiu...) Am avut azi la grădi, chec! şi mi-arată printre crâmpeiele de şerveţel o bucăţică de prăjitură cam cât o monedă de 50 de bani...M-am gândit să-i păstrez şi Sarei...a fost mai mare, dar am mai ciupit eu un pic din ea! (mi-l şi închipui, la cât de pofticios e!) Am ascuns-o bine...a fost secretul meu! şi i-o-ntinde zânei buclate, ce-o apucă cu mânuţele prea frumoase şi prea pufoase... s-a dus bucăţica-mpinsă, înainte să termine fra'su de povestit cum a salvat-o pentru ea!
  Azi mi-e aşa bine să-i văd aşa...şi mă umplu de-o bucurie şi-o linişte pe care doar lângă ei am găsit-o. Deşi nu ştiu, în naivitatea şi copilăria lor am găsit răspunsuri şi soluţii la întrebări ...de nerăspuns şi totul a devenit atât de uşor când de departe-ar fi putut să fie greu..
 

October 14, 2014

Dor de ţară... frumoasă toamnă sub paşii mei...


„Ţara mea are câmpii mănoase
Dealuri înalte cu mândre flori
Izvoare repezi şi răcoroase
Un cer albastru fără de nori”

  ...aşa eram învăţată în copilărie şi imaginea creată era una idilică, misterioasă chiar la vârsta când raza mea de existenţă se întindea pe vreo 40 km, depăşită de maximum două ori într-un an, cel mai adesea o singură dată cu ocazia unei călătorii atent programate spre mare...
   Ştiam atunci că nu-s alţii ca noi şi nu-i altă ţară ca a mea, avea de toate şi pentru asta fusese atât de disputată de-a lungul istoriei...Fără să ştiu încolţea în mine conştiinţa valorii de sine...căci aşa cred...imaginea locului de care aparţii, chiar dacă atât de copilăresc percepută, te face un adult cu rădăcini adânci sau nu. Atât de tainic şi profund am simţit toate astea copil fiind, încât ţara mea nu era deloc o noţiune abstractă, ba dimpotrivă avea şi suflet iar eu mă bucuram că-i a mea.
    Astăzi am 31 de ani sunt soţie, medic şi mamă şi nu-mi mai cântă nimeni versurile amintite, ba dimpotrivă...cel mai adesea sunt întrebată DE CE NU PLECI? DE CE SĂ PLEC?!  Aici mi-am cunoscut părinţii, aici am toate poveştile anilor mei adunate, aici am iubit prima dată, aici mi-au spus copiii prima dată mamă, aici l-am cunoscut pe Dumnezeu...sunt prea multe suflete şi amintiri de împachetat...nu vreau să le înghesui în cala unui avion şi să le duc către necunoscut. Vreau să le port cu mine,  să le-ating, să le văd, să le regăsesc de câte ori pot...nu vreau să le duc dorul.
    Ţara asta e toată adunată într-un suflet:  al meu, al tău, al celor care sunt şi nu mai sunt, al celor care-au rămas şi mai ales al celor care-au plecat...căci România asta uneori lăudată şi mereu condamnată nu-i nicăieri mai adânc înfiptă decât în sufletul celor ce-au plecat şi pe care mai devreme sau mai târziu,  i-aduce înapoi...dorul. Dor de mamă, dor de tată, dor de casă, dor de iarbă, dor de hrană, dor de ploaie, dor de soare, dor de toate...dor de ţară.
    Aici e locul unde Dumnezeu încă îşi mai face loc în sufletele şi casele oamenilor...măcar de Paşte şi de Crăciun...e locul unde tradiţia începe să fie căutată şi păstrată cu sfinţenie...e locul unde prezentul face loc trecutului şi merg împreună.
    E locul unde un pui mic de 5 ani numără zilele până când îşi va însoţi tatăl să vadă soldaţii, e locul unde povestea de seară îşi are un autor atât de cald şi răspicat spus de puiul de om:  ION CREANGĂ!
    E locul unde nu-mi permit tot ce-mi doresc uneori...dar e cu certitudine locul unde am ce-mi  foloseşte...