DE OBICEI...INCHISA!

   Cum le duce timpul si le-ntoarce...Vladu' meu mai face nazuri...diverse..din te-miri-ce devine brusc"nelvos" sau "safnos" si-apoi ori te razboiesti si se lasa cu sifon sufletesc ori te-ascunzi ca de-o furtuna de vara, dupa care te plimbi de mana cu cel mai dulce baietel...
     Alteori e dispus sa duca tratative ca un om mare:
-Mami, azi vreau sa ma culc cu voi!
-Pai nu dormim toti?
-Nuuuuu...vreau sa ma culc cand va culcati si voi.
-Asta e aproape imposibil, zic.
-DE SE?
-Pai, copiii au o ora de culcare...mamicile si taticii au alta ora de culcare
-Dar mai vreau, sa mai stam si noi de vorba...(nu ca n-am sta non-stop..)Pai mai stam Vlad si cand te duce mami in pat.
     Si-ajungem in patul omuletului cu negocierea.
-Mami, mai spune-mi ce faceai tu cand erai mica...La ora asta, Vladucule...ma pregateam de somn (inevitabil inca DE SE?)...pentru ca dimineata ma trezeam sa merg la gradinita.
-Si cum era gradinita ta?
      De obicei...inchisa!...Si timpul se opreste-n loc: vlad e vlad in cuibul lui minunat, iar eu sunt una dintre fetitele care intr-o dimineata ca aproape toate din lunile astea inghetate, cand noaptea inca mai lupta cu primii zori de zi...isi tine de mana...mama. Ea poarta un pardesiu gri cu nasturi si captuseala lucioasa si-o caciula de vulpe argintie...de care eu sunt foarte mandra..nu stie..dar ma bucur ca are si ea una ca doamnele...E frig, din gurita imi iese abur iar ochii si nasul inca mai pastreaza amintirea patului cald...o tin strans de mana pe mama, e gheata pe jos...iar ghetutele imi cam aluneca...am un ghiozdanel albastru azuriu, cu fermoar, ca o gentuta cu o imagine viu colorata pe el..
     Gradinita nu-i departe...vreo 300 m sa tot fie..as vrea totusi sa fie mai departe...s-o mai tin de mana pe mama...Ea un pic grabita, poate cu gandurile ei sau cu ale mele impinge poarta grea si inghetata si pasim parca prea repede toate trei pe alee...Mai sunt doar 3 trepte , ma gandesc, usa e inchisa ca si-n alte dati...tanti Vasilica n-a ajuns inca s-o deschida. Of, si mai sunt si vreo 3 caini care latra de foame sau c-o fi prea de dimineata. Mama ne da fiecareia pupicul obisnuit, ne-ndeamna sa fim cuminti si se-ndreapta prea grabita sa-i vad ochii spre poarta pe care am intrat: e invatatoare intr-un sat langa orasul unde m-am nascut si un singur "IGOU" ar fi dus-o la scoala la timp...
    Tin mana fetitei mai mici cu un cap si vreo 2 ani  decat mine si-ncep sa vorbesc sa-i abat urechile de la caini si privirea de la mama...
    Eu am 5 ani si-un pic, mi-e frig, frica si mila de mine si de mama...ca pleaca saraca pe drum la ora asta..
    Pe treptele alea nu i-am dat niciodata drumul fetitei din mana, n-am aratat niciodata dar mi-a fost mereu teama...
    Si fara sa-mi dau seama aproape, intr-o seara cand nu mi-e nici frig, nici teama, lacrimile adunate poate atunci, se scurg pe perna unui pui pentru prima data aproape mut...pentru ca la cei 4 anisori si-un pic simte ca gradinita lui nu prea seamana cu gradinita mea..
   Revine sublim din tacere si pe mine m-aduce in vremea celor 31 aproape de ani (acum realizez ca mama avea p-atunci exact varsta mea), cu intrebarea:
-Mami, cand o sa avem noi bani mai multi (in minte zic: iar trebuie sa aman LEGO-ul ala mare, zanele care zboara, masina de-nghetata,"robofishii"..) vrei sa-mi cumperi o pusca?
-O pusca?! Ce sa faci, Ducule, cu ea?
-Sa nu-ti mai fie tie...teama.



PS. Duti, cand vei stii toate literele ai sa afli ca mamei i-ai alungat teama cu gandurile tale mici.
    

EGOISTA SUB ACOPERIRE!

   Urasc golurile...de obicei p-ale echipei adverse, dar cel mai crunt pe cele din sufletul meu...nu stiu daca-i naivitate sau imaturitate dar aproape fara sa vreau, oameni care intr-un moment al vietii, fie si numai pentru o secunda mi-au fost alaturi...mi se lipesc iremediabil de suflet...iar cand pleaca..pleaca cu bucatica de suflet.
   Azi ma-ntorceam cu domnul si minunea mica din dotare de la un control de rutina...pe drum aglomeratie mare..da' mare...de mi s-a intins si extins rabdarea si degeaba: tot cele mai crunte injuraturi imi dansau in minte...stiu n-ati crede unii dintre voi...dar cu greu ma puteam abtine sa nu-mi explodeze gura si sa le eliberez...halal educatie ce sa zic!
   Si cum priveam in golul dinafara imi arata domnul "ultimul racnet" pe patru roti...si insista cu ardoare sa ma minunez si eu...Doamne, doar n-am innebunit!...Mie nu-mi trebuie "ultimele racnete"..mie imi trebuie suflete!
   Eu pesemne ca-s vreo egoista sub acoperire sau...mult mai probabil vreo closca: asa-mi vine sa-mi deschid aripile si sa strang langa mine tot ce mi-e drag chiar daca in gura mare n-o spun niciodata...
   Mi-e dor de oameni mici si mari, mi-e dor de cei pe care-i vedeam constant si inconstant, de cei cu care vorbeam zilnic sau numai de ziua lor, mi-e dor de bucatile de suflet pe care le-au luat cu ei...