Ce scriu nu-i despre petreceri, vieţi irosite printre cearşafuri
de-mprumut şi nici nu miroase a brad şi cozonaci. Cine doreşte poate
schimba pagina…
Zilele astea trec mai greu ca niciodată pe lângă Cimitirul Eroilor
Revoluţiei, răspund cu greu aceleiaşi întrebări rostită de omul curios
de 5 ani pentru care moartea nu-i compatibilă cu tinereţea, iar vârsta
finalului trebuie obligatoriu să fie la o vârstă dincolo de care el nu
mai poate număra. Ştie de acum, deşi e mic, că cineva va duce dorul
altcuiva şi doare…
Îs născută-n ’83. Revoluţia m-a surprins cocoţată pe plapuma
bunicilor, apoi cu urechile ciulite la discuţiile veşnic în şoaptă
dintre ai mei, când tata se-ntorcea de la serviciu şi se temeau să nu
plece… unde? Nu ştiu… probabil unde-au mai căzut şi alţii. Apoi teama
bunicii cu care se îndrepta spre mine pe potecuţa de lângă gard în timp
ce eu veneam ţopăind cu pâinea-ntr-o mână şi două tancuri ţineau pasul
cu mine pe şoseaua ce leagă un oraş mic de provincie de singura
autostradă a vremii… Imaginea alb-negru a unei femei doborâte de gloanţe
pe caldarâm lângă puiul ei, ucis şi el… m-am uitat pe furiş, printre
degete, deşi părinteşte, să-mi protejeze sufletul, tata mi-a acoperit
ochii cu mâna când imaginile cumplite rulau la tv ca dintr-o altă lume…
Curiozitatea de copil a săpat în mine o amintire pe care nu pot şi nici
nu vreau s-o uit… multă vreme am crezut că mi s-a părut, până când,
adult fiind am revăzut-o într-un reportaj… am plâns.
No comments:
Post a Comment