Și bolnavii de cancer sunt… OAMENI!

  Aş putea să strig asta o zi întreagă, doar-doar o auzi cineva! Sunt “vecină” cam șase ore pe zi cu o secție oncologică și atât de firească mi se pare uneori vecinătatea cu grupul de oameni ce-și așteaptă în tihnă rândul la tratament încât mă sperie… Am momente când totul e atât de bine setat în mintea mea încât nici măcar faptul că trebuie să-mi fac loc printre ei nu mă mai tulbură, dar în câte o zi îmi sare în ochi câte-o ținută atât de aproape ca aspect de numărul anilor mei încât setările mi se dau peste cap. Mi-aduc aminte atunci de toate văicărelile mele cu mine (sunt tare zgârcită când vine vorba de ele, nu-mi place deloc să le-mpart) și de toate luptele pe care mi se pare că le duc. Și ele devin dintr-o data mici și eu mai mică decât sunt, și mă năpădesc întrebările, și încerc să caut puterea lor de a se apropia cu atâta smerenie de-o ușă dincolo de care nimic nu e sigur…
 (Continuarea, pe Catchy.ro)