Surogat de iubire

De ce vii cu el? Nu stă acasă, nu-i place pe covor, în pat, pe masă şi sub masă?
De ce vii peste noi? E-ngrămădeală mare-aici, e râs şi voie bună, alergăm, ţipăm, ne pocnim şi răţoim între noi… suntem veseli, sinceri, nebuni şi buni, suntem copii!
Te-nţeleg că ai remuşcări că multinaţionala te vrea… prea mult te vrea… nici concediu poate nu-ţi dă şi nici voie acasă… apoi, poate nici nu vrei, că-s “răi”, ţipă, se zgârie, mănâncă, se ceartă, plâng cu motiv şi de multe ori fără…vor în braţe… toţi o dată chiar… uff, ce să vezi, chiar în ale tale! N-adoarme singur, vrea poveşti, vorbeşte-ntruna şi bateriile nu se consumă şi nici buton de OFF nu are!
E greu, nu?! Te cred. Poate-ai uitat să-ţi iei pastila sau te-a-nşelat calendarul…
Nu mai contează… de iubit, îl iubeşti sigur şi-l preţuieşti. E frumos, curat, sănătos şi, cel mai important, e-al tău!
Şi bine-îmbrăcat! Ce frumos îşi umple cu nisip pantofiorii de firmă…iar bluziţa bio tocmai şi-a agăţat-o-n gard! Dar nu-i bai, sunt convins că te repezi să-i iei alta…doar aici, la noi în parc, la îngrămădeală, ţipete şi zumzete, e un soi de catwalk al puilor de om…

 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Și bolnavii de cancer sunt… OAMENI!

  Aş putea să strig asta o zi întreagă, doar-doar o auzi cineva! Sunt “vecină” cam șase ore pe zi cu o secție oncologică și atât de firească mi se pare uneori vecinătatea cu grupul de oameni ce-și așteaptă în tihnă rândul la tratament încât mă sperie… Am momente când totul e atât de bine setat în mintea mea încât nici măcar faptul că trebuie să-mi fac loc printre ei nu mă mai tulbură, dar în câte o zi îmi sare în ochi câte-o ținută atât de aproape ca aspect de numărul anilor mei încât setările mi se dau peste cap. Mi-aduc aminte atunci de toate văicărelile mele cu mine (sunt tare zgârcită când vine vorba de ele, nu-mi place deloc să le-mpart) și de toate luptele pe care mi se pare că le duc. Și ele devin dintr-o data mici și eu mai mică decât sunt, și mă năpădesc întrebările, și încerc să caut puterea lor de a se apropia cu atâta smerenie de-o ușă dincolo de care nimic nu e sigur…
 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Greu de iubit

foto: Dorothea Lange

   Intr-una dintre zile am ajuns să-mi iau copilul mai devreme şi pentru 10 minute a trebuit să aştept. Vai, cât nu-mi place să aştept! Sunt tot timpul atât de pornită să fac şi să termin câte ceva încât gândul că eu aştept timpul şi nu el aleargă după mine nu mă încântă aproape deloc. Dar pentru că nu eram singură şi o altă mămică ajunsese înaintea mea, lesne de înţeles că mi-am găsit ceva de făcut. Așteptarea nu-mi picase bine, nici chef de vorbă nu prea aveam, noroc cu femeia – gardian ce-şi făcea datoria şi mai întreţinea şi mămicile grăbite. Tare mult îmi mai plac oamenii! Îi observ uneori discret; alteori de la atâta insistenţă par chiar tâmpă, dar ce sa fac dacă-mi plac?! Discuţia părea la început plictisitoare: vreme, ştiri, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi încă mie, şi despre cât de greu e să ai copii, câte griji, responsabilităţi şi câţi bani trebuie să ai pentru ei...

 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Of, femeilor, rele mai suntem…

  Da, n-am scris greşit, rele suntem. Nu ne mai ajunge comparatul, măsuratul, calculatul , cântăritul cu… privirea. Suntem mutate parcă brusc de pe Venus, pe Marte, ne măsurăm, scuzaţi limbajul prea neacademic pentru revolta-mi interioară, până şi găurile pe unde ne scoatem copiii. Prea grav nedefinite şi-ameţite, de ne limităm condiţia maternă şi bucuria nemărginită de-a fi mame, la cât de departe de ombilic se află locul pe unde ne aducem pe lume copiii. De parcă a fi mame e un proces sau calcul bine definit, ce începe la momentul X, se termină în punctul Y şi dă cu plus sau cu minus în funcţie de… cezariană sau naştere naturală.

  Cine citeşte şi observă de jur împrejurul său ştie la ce mă refer. Nu judec, nu arunc cu pietre, destul o fac alții, de parcă am fi un pic decerebrate şi-obligatoriu marcate, şi-așezate în rastel… Din contră, vă laud şi mă aplec în faţa tuturor. Oricare dintre voi care aţi ajuns până la momentul unei alegeri meritaţi o mică statuie. Voi, toate cele care creşteţi ce-a fost scos sau a ieşit natural din voi, meritaţi toată iubirea de care deja vă bucuraţi. Nu-i puţin lucru să ceri şi să primeşti o minune sau să te trezești cu ea peste tine…

  Mă întristează că, poate, prea obosite, prea nedormite, vă simţiţi nepreţuite şi v-arătaţi cu degetul. Prea judecaţi şi minimalizaţi opţiunile şi trăirile diferite de cele personale… Parcă noi veneam de pe Venus şi eram calde, paşnice şi bune, echilibrate în nebunia noastră, şi-i luam pe ei, războinicii de pe Marte, să-i domolim şi să-i iubim. Parc-aşa era povestea, ori eu, pesemne, m-am rătăcit între timp pe altă planetă…

(Continuarea, pe Catchy.ro)

“Norocul meu c-a mai adus Dumnezeu nişte lemne pe lângă mine…”

  Apă multă… puhoi… lume multă… puhoi… unii plâng, alţii se roagă şi mult mai mulţi se roagă şi plâng.

  Se roagă şi plâng pentru case, pentru hrană, pentru ce-au avut, pentru ce-au pierdut, pentru ce-ar fi putut să aibă şi nu mai au, pentru un ajutor cerut.

  Alţii firesc de implicaţi, mânaţi fie de respectul pentru meseria lor, fie de respectul pentru viaţa lor şi-a altora, îşi pun vieţile drept barcă şi mâinile şi le-ntind pentru a-i salva pe cei pierduţi prin apa devenită, paradoxal, blestem… 

(Continuarea, pe Catchy.ro)

    

8.40...

  Tu dormi, zana mica din povestile mele...si nu stii ca mama te priveste si se umple de tine...erai mica, mica, incruntat-suparata  si pufoasa, am supravietuit sa-ti aud glasul mic, nestavilit de circulara de cordon si sa-ti sarut fruntea calda, incretita si pufoasa...era 8.40 si-o dimineata racoroasa , usor innorata cam asa cum e azi...
   Te-ai cuibarit langa pieptul si sufletul meu...si n-ai cerut nimic...doar sa stai...si-ai stat...si te-am privit...mi s-a parut ca ne stim demult, desi nu ne-am vazut niciodata si nici chipul tau nu reusisem sa-l conturez...parca nu gaseam nimic sa-ti spun, nimic sa-ti povestesc...tu le stiai pe toate...cand ne-am ridicat amandoua sa-l luam pe Dudu in brate dupa ce cazuse de pe tobogan, cand te trezeai o data cu mine, de fiecare data, sa-l ascultam cum respira sub bandajul ce-i sprijinea clavicula franta, cand auscultam impreuna plamanii unor batrani la 3 dimineata si cand alergam afara de teama radiatiilor din camera de garda...cand imi sarea inima din piept alergand pe scari..gandindu-ma ce ma asteapta la etajul urmator...mereu ai fost cu mine, si-ai stat, si-ai inteles...si m-am rugat...mereu sa fii bine si din toate sa nu patesti nimic..ci sa devii puternica...si esti, zana mea mica! Ca o femeie! Si suparata uneori, si dulce si echilibrata...

Revolta!

   Eu de pe-aici nu sunt...sau cel putin nu mi se pare, mereu am dubii dar vine cate-o zi cand ma loveste...drept in frunte..si-ncep sa mi-aduc aminte de rudele de pe planete mai putin albastre. Caci unde altundeva atata bun -simt pana la prostie si lasa ca mai bine-ti vezi de treaba ta decat sa-mi complic zilele si noptile cu planuri ofensive si cuvinte platitoare de polite.
    Nu-s multe situatii ..ca ma feresc..sau mai bine zis ma fereste Dumnezeu caruia i-o fi mila de prostia mea, dara asa -mi vine cate-o data sa dau cu vorbele de perete si sa-i zgudui in constiinta pe ai fara de ea...da-mi trece...cand vine vorba de mine... ca -mi gestionez eu vartejul din suflet si-mi echilibrez mintea ca o papusa pe sarma...