Nu pot asocia cuvântul greu într-un context care să-i cuprindă pe copiii mei...poate doar dacă-i urc pe cântar!
Deşi mie uneori...mi-e greu...aproape greu...sau tare greu...dar n-are nici o legătură cu ei. Cu mine şi din cauza mea şi-a condiţiei mele prea fireşti şi umane, de prea sunt doar una şi prea singură uneori...(nici vorbă de victimizare aici, parol!).
Dar destulă pentru cât au ei nevoie de mine şi braţele mele. Azi e bine, mă simt liberă, descătuşată de dilema de-a fi mamă de doi, chiar unica şi singura pentru fiecare dintre ei, de îndoiala că n-aş fi divizibilă cu doi şi n-aş putea iubi neîncetat, fără măsură şi limită tot timpul doi!
Anul trecut pe vremea asta frumoasă mă bucuram când venea câte-o clipă de echilibru...
Azi când nu mă mai tem de ce simt, când am aflat că mă pot împărţi la doi şi să mă dăruiesc de fiecare dată întreagă, azi când ştiu că nu l-am lipsit pe Vlad de nimic din mine, ba mai mult s-a umplut de şi mai multă veselie, bucurie şi bunătate, cât toate cuvântările mele materne n-ar fi reuşit...e atâta linişte în mine...
Sunt lucruri atât de mărunte pe care mi le-aş întipări în suflet...le-aş păstra pentru ei....
Merg aproape zilnic, cu excepţia zilelor cînd condiţiile meteo nu permit şi bărbatul devine soluţie de backup, să-l iau pe Duţi de la grădi împreună cu zâna mică din poveşti. Buclată, rotundă, îmbujorată până la prospeţime, urcă cu greu...ca o băbuţă frântă de şale, cele 3 trepte ale intrării. Păşeşte ba-nainte, ba-napoi, nu-i niciodată sigură dacă mai vrea să intre pe uşa de unde atâtea sunete zglobii şi braţe nevinovat de sincere se vor îndrepta către ea...Şi-apare el..un fel de Zeus, şi-i smulge un zâmbet cât o zi cu soare...că l-a regăsit...
Pornim toţi trei spre ieşire: el cifulit, zbenguit, cu ochii arămii, croiţi spre următoarea trăznaie...eu strigând adeseori inutil după el şi tinând mânuţa băbuţei la intrare frântă, dar care-acum se grăbeşte, se-mpiedică numa' să-l prindă!
Pe alee, printre castanii năpădiţi de toamnă încerc să aflu cum s-a petrecut ziua lui şi poate cine ştie ce minuni mai aflu!
Se opreşte din ţopăială, vâră mânuţa în buzunar...
Mami, stai! şi scoate-un şerveţel mototolit...(sper că nu-i ăla de năsuc...căci la cum îl ştiu...)
Am avut azi la grădi, chec! şi mi-arată printre crâmpeiele de şerveţel o bucăţică de prăjitură cam cât o monedă de 50 de bani...
M-am gândit să-i păstrez şi Sarei...a fost mai mare, dar am mai ciupit eu un pic din ea! (mi-l şi închipui, la cât de pofticios e!)
Am ascuns-o bine...a fost secretul meu! şi i-o-ntinde zânei buclate, ce-o apucă cu mânuţele prea frumoase şi prea pufoase... s-a dus bucăţica-mpinsă, înainte să termine fra'su de povestit cum a salvat-o pentru ea!
Azi mi-e aşa bine să-i văd aşa...şi mă umplu de-o bucurie şi-o linişte pe care doar lângă ei am găsit-o. Deşi nu ştiu, în naivitatea şi copilăria lor am găsit răspunsuri şi soluţii la întrebări ...de nerăspuns şi totul a devenit atât de uşor când de departe-ar fi putut să fie greu..
