Nici de mila...doar de dor!

  Nu-i nevoie de clinchet de clopoţei şi zile-nsemnate-n calendar să-mi aduc aminte de tine.

  Două zile pe an destinate generic lui ÎMPREUNĂ nu aduc decât o unitate în plus la numărătoare şi mirare…multă mirare. Că n-am simţit nici unul , nici altul când s-a făcut zi şi noapte, mereu altă zi, mereu altă noapte.

  Nu-s bălaie precum Cosânzeana, nici tu pe-un cal alb n-ai apărut şi suntem chiar departe de-a locui într-un palat. Basmul e cu facturi, rate, liste de cumpărături, femeie la crătiţă, bărbat ce ştie la ce foloseşte aspiratorul şi unde-i buretele de vase. E cu hărmălaie la ceas de seară, cu copii curaţi şi culcaţi de doi câte doi, că i-am făcut noi doi.

  Uneori, de multe ori e cu mult roz, alteori alb absent până la negru greu, ca mai apoi să ardă de roşu.
  Oamenii nu se caută, se găsesc, nu se şlefuiesc…se acceptă şi se-ntregesc.

  Suntem aşa simpli şi obişnuiţi… obişnuiţi până la confuzie… care eşti tu, care sunt eu…Nu-i nevoie să cauţi ca să găseşti, nu-i nevoie să ceri ca să primeşti.

   Mă bucur că eşti lângă mine să-mi pun capul pe perna ta când visez urât, deşi uneori te-aş închide-n dulap şi nu ţi-aş da drumul nici de milă… doar de dor.

   Nu m-am întrebat niciodată dacă-mi oferi destul, ci dacă eu îţi sunt de-ajuns. Bucuria mi-am ştiut-o, a ta îndelung m-a măcinat… Îmbrăţişarea-adormită, sărutul mâinii care-mbrăţişa mi-a fost răspunsul…

Planeta Copiilor

Increderea in mine si-n actiunile mele mi-o dau copiii mei. Poate eronat, ca de altfel multe alte situatii in care realizam inconstient o legatura de tip cauza-efect intre noi si ceea ce traiesc si cum traiesc copiii nostri... Bucuria vine usor si se traieste usor, deopotriva, insa momentele de cumpana, inerente de altfel in dezvoltarea ca indivizi, lasa urme adanci in suflet, iar semnele de intrebare - de genul asa DA, asa NU, fac bine sau nu, cum va fi mai tarziu in functie de ce fac acum - ridica uneori distante de nemasurat.

Stiu sigur ca puii sunt adusi pe lume pentru ei, cu aripi mici, care cresc constant cat timp le oferim si spatiu sa se dezvolte. Desi legati de nevazut si nestiut, suntem personaje diferite nu numai dupa numarul de ani, ci si de structuri inca necunoscute medicinii, suntem ghemuri incurcate, de trairi, sentimente, atitudini alambicate cu care venim, le completam si sunt convinsa ca le si predam mai departe.

E dificil uneori sa ne gestionam propriile trairi, adulti fiind. E greu chiar sa credem si sa punem in aplicare teorii... oamenii sunt prea diferiti si prea frumosi asa! Lipsa de reactie mascata, nepotrivirea reactiilor uneori, trauma sufleteasca pana la izolare, desconsiderare a ceea ce pot face si a suficientei mele, evident sentimentul de vinovatie... Pe toate le-am incercat! Din fericire, de unele am scapat, cu altele inca ma mai razboiesc. Gresesc crezand ca a fi mama e cel putin egal cu a avea solutii infinite la situatii infinite. Pana si bolile copiilor mei, fie ele ale copilariei, m-au durut intai pe mine si mi-au sfarait in suflet ca un carbune-ncins... Alteori, in timpul crizelor de furie si plans, m-am simtit mai neputincioasa sau atat de neputincioasa precum copilul care nu reusea sa spuna altfel ce-l macina... Sau, stii momentele alea cand te auzi spunandu-i copilului replicile alea indigo pe care le-am auzit cu totii si ti-ai jurat ca niciodata, niciodata, dar chiar niciodata nu le vei repeta si tu?! M-a ajuns din urma acel niciodata si doare ca n-am gasit resursele sa pot altfel atunci... N-am stiut sau, pur si simplu, alt om fiind la randu-mi, n-am mai putut.
Din surse cu radacini adanc infipte-n mine, reusesc alteori sa tac, s-ascult, sa obs erv, sa ma detasez, sa ne traim separat, dar tot impreuna, vietile. Eu tot cu aripi, pe care le-tind tot mai mult, pana la lacrimi uneori, pentru a le da spatiul sa-si exerseze zborul.
Exista oameni care stiu sa raspunda prin joc la intrebari si situatii prea intortocheate pentru un parinte ca majoritatea dintre noi. Sunt vrajitori minunati, studiosi si experimentati care-au creat o planeta a copiilor, unde acestia se pot descoperi si dezvolta, unde aripile prind contur. Parintii primesc raspunsuri din actiunile puilor lor... atat de greu de descifat uneori, fara a le incalca teritoriul atat de personal si de necesar sa ramana asa.
FANTASTIGONIA.

Ce facem cu ei?

Ce scriu nu-i despre petreceri, vieţi irosite printre cearşafuri de-mprumut şi nici nu miroase a brad şi cozonaci. Cine doreşte poate schimba pagina…

Zilele astea trec mai greu ca niciodată pe lângă Cimitirul Eroilor Revoluţiei, răspund cu greu aceleiaşi întrebări rostită de omul curios de 5 ani pentru care moartea nu-i compatibilă cu tinereţea, iar vârsta finalului trebuie obligatoriu să fie la o vârstă dincolo de care el nu mai poate număra. Ştie de acum, deşi e mic, că cineva va duce dorul altcuiva şi doare…

Îs născută-n ’83. Revoluţia m-a surprins cocoţată pe plapuma bunicilor, apoi cu urechile ciulite la discuţiile veşnic în şoaptă dintre ai mei, când tata se-ntorcea de la serviciu şi se temeau să nu plece… unde? Nu ştiu… probabil unde-au mai căzut şi alţii. Apoi teama bunicii cu care se îndrepta spre mine pe potecuţa de lângă gard în timp ce eu veneam ţopăind cu pâinea-ntr-o mână şi două tancuri ţineau pasul cu mine pe şoseaua ce leagă un oraş mic de provincie de singura autostradă a vremii… Imaginea alb-negru a unei femei doborâte de gloanţe pe caldarâm lângă puiul ei, ucis şi el… m-am uitat pe furiş, printre degete, deşi părinteşte, să-mi protejeze sufletul, tata mi-a acoperit ochii cu mâna când imaginile cumplite rulau la tv ca dintr-o altă lume… Curiozitatea de copil a săpat în mine o amintire pe care nu pot şi nici nu vreau s-o uit… multă vreme am crezut că mi s-a părut, până când, adult fiind am revăzut-o într-un reportaj… am plâns.

(Continuarea, pe Catchy.ro)  

"Eu nu ma caiesc c-am adunat in suflet si noroi..."

   Iertati-ma ca nu inteleg, ba gasesc si vina, dar cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!
   Neamul asta n-a-nceput si nici nu se termina cu nici unul dintre noi. Sa nu confundam deprinderile, atitudinea, situatiile cu tara si ce-ar trebui sa reprezinte pentru fiecare dintre noi. 
   Cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!
   E ca si cum ajuns in varful piramidei personale ori macar pe drum, langa oameni si situatii la fel de durabile precum baloanele de sapun, in mijlocul unui dans prea fericit, navalnic, printre vise si dorinte ravnite si-mplinite, inconjurat de personaje care mai sus, care mai cu straie de sarbatoare... Iti zaresti prin multime parintii! Sarmani, incaruntiti, plapanzi, prea batrani, prea vechi si murdari, fara deprinderi elegante si gusturi alese.. si las, si temator ca-ti zboara visul, iti pleci si-ascunzi privirea si sufletul de radacinile de care-atarni...
   Cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!

Fantana dorintelor!

La noi acasa rar se prajesc cartofi...atat de rar incat omul de 5 ani considera momentul un fel de sarbatoare. Nerabdator ii gusta si declara, pesemne multumit:
  "-Mama, esti o bucatareasa excelenta...si dupa ce ca esti asa priceputa mai esti si frumoasa si calda. Ce sa zic! Esti un fel de fantana a dorintelor!"
Doamne, ce sa mai zic eu?! Nici ta-su nu m-a mintit asa de frumos :)...cum sa nu multumesc eu mereu pentru omul asta?

Preaplinul din mine...

 Iubita mea...nu m-am vazut niciodata mama de fetita. Mi l-am dorit pe Vlad dinainte sa-l am ca pe-o piesa de puzzle a sufletului meu inca incomplet. Cand am aflat ca a venit mi-au crescut aripi si infinite inimi in piept.
 Azi cand iti caut gulerase de dantela, fustite tutu, cand cu greu ma hotarasc intre pantofiorii negri de lac sau cei rosii cu paiete, cand plec si ochii tai mari iar buclele razvratite imi spun mai mult decat poti inca tu impleti, cand iti aud glasul mic strigandu-ma de dincolo de usa si nu mai vreau sa plec, ma gandesc cum as fi fost fara tine...ma doare pana la epuizare dorul de tine si cat de saraca as fi fost in lipsa ta...
 Tu dormi, iubita mea...si semeni c-o capsuna coapta, iara mama scrie de prea plinul din ea...

Poate veţi reuşi, Domnule Preşedinte!

   Ne-am împărţit cum numai doi oameni uniţi cu sfori nevăzute ştiu să o facă. Unul a avut o opţiune, celălalt, natural, a ales-o pe cealaltă, fără regret, cu convingerea că orice s-ar întâmpla amanetăm numai jumătate din ce simţim… şi, poate, în timp, ne-o şi primim înapoi.

Teamă şi necunoscut fără măsură, ne-au ajuns momentele când eram nevoiţi să votăm nu pentru că ne convinsese cineva, ci împotriva celuilalt şi experienţa ne-a arătat ca uneori nici asta n-a folosit.

Nici acum n-am crezut şi permanent am stat la pândă, numa’-numa’ s-o ivi de după colţ vreo urmă de certitudine… dar n-a venit… poate doar nişte greşeli prea la vedere pe care nici hipermetropia mea nu le-a sărit...

(Continuarea, pe Catchy.ro)